Există momente în viață în care nu mai putem merge mai departe fără să ne întoarcem înăuntru.
Când ceea ce ne-a ținut împreună — imagine, roluri, reușite — începe să se fisureze.
Și din acea crăpătură, ceva mai adevărat își cere locul.
De-a lungul propriei mele călătorii — personale și profesionale — am trecut prin etape intense de deconstrucție a sinelui construit și de reconstruire a unei identități mai aliniate cu cine sunt cu adevărat.
Nu e un drum ușor. Este, de fapt, un proces profund și adesea dureros — dar necesar.
Pentru că doar conștientizând straturile false putem ajunge la o viață trăită în autenticitate cu sinele nostru și aliniați cu planul Divin al devenirii noastre.
În cartea Shaman, Healer, Sage, Alberto Villoldo descrie patru etape ale procesului de trezire interioară, în procesul de a deveni healer, inspirate din tradițiile șamanice. În contextul său, aceste etape apar ca o hartă a vindecării profunde prin oglindire — o cale inițiatică de a ajunge la esența ancestrală a ființei.
Deși vorbim despre altă tradiție, am simțit că acești pași interiori se suprapun extraordinar cu etapele prin care trecem în psihologia transformării autentice.
Am ales să le reinterpretez prin lentila psihologiei umaniste, integrative și arhetipale, dar și cu o privire holistică asupra ființei — care include corpul, mintea și sufletul.
Pentru că această călătorie nu este doar una psihologică. Este una existențială.
Scriu acest text pentru a crea un spațiu de reflecție profundă.
Pentru a pune o oglindă între tine și tine.
S-ar putea ca unele etape să-ți fie familiare.
S-ar putea să te regăsești într-una dintre ele chiar acum.
Te invit să le explorăm împreună — cu blândețe, dar cu luciditate.
Etapa 1: “Everything is exactly as it appears to be.” („Totul este exact așa cum pare.”)
Te uiți în oglindă. Vezi un chip familiar. Poate chiar îl recunoști cu mândrie: este imaginea pe care ai construit-o cu grijă, cu efort, cu sacrificii. Spui: „Acesta sunt eu.”
Și crezi cu toată ființa că adevărul despre tine se află în acea reflexie.
Aceasta este etapa identificării totale cu sinele de suprafață. Cu masca funcțională care îți oferă statut, direcție, recunoaștere.
Este Eul adaptat, cel care a învățat să joace rolurile cerute de familie, școală, societate, medii profesionale.
Este ceea ce Carl Gustav Jung numea persona — masca socială pe care o purtăm pentru a coexista cu lumea, dar care, atunci când devine dominantă, începe să acopere complet adevărul interior (Jung, 1953, Two Essays on Analytical Psychology).
Din punct de vedere psihologic, această etapă e necesară pentru a ne forma o identitate (Erikson, 1968, Identity: Youth and Crisis), pentru a funcționa, pentru a aparține. Însă atunci când ne confundăm total cu această imagine, începe o ruptură subtilă între ceea ce trăim și ceea ce suntem cu adevărat.
Dacă rămânem blocați aici, trăim într-un sine fals — coerent la exterior, dar golit în interior (Winnicott, 1965, The Maturational Processes and the Facilitating Environment – conceptul de „false self”).
Din punct de vedere social, această etapă este adesea consolidată. Societatea modernă valorizează imaginea, productivitatea, performanța și conformismul.
Ni se cere să avem o etichetă clară: „Ce faci?”, „Cine ești?”, „Cu ce te ocupi?”
Astfel, confundăm identitatea cu CV-ul sau cu profilul de LinkedIn.
Cultural vorbind, în societățile colectiviste (Triandis, 1995, Individualism and Collectivism), această identificare cu rolurile sociale este și mai puternică.
Eul devine ceea ce familia, comunitatea sau tradiția așteaptă de la tine.
În schimb, în culturile individualiste, imaginea de sine se leagă de succesul personal, de cum te „vinzi” — o presiune diferită, dar la fel de alienantă.
La nivel interior, dacă ne limităm la această etapă, trăim o viață fără întrebări reale. Totul pare în regulă — până când nu mai este.
Și de cele mai multe ori, corpul vorbește primul: insomnie, oboseală fără motiv, tensiuni fizice, somatizări.
Este sufletul care începe să bată la ușă.
Această etapă este și cea a arhetipului Eroului aflat la început de drum — cel care pornește în viață convins că lumea este exact așa cum o vede, că poate controla totul, că imaginea înseamnă putere (Jung, 1959, The Archetypes and the Collective Unconscious).
Dar Eroul adevărat trebuie, mai devreme sau mai târziu, să piardă ceva, ca să poată găsi esențialul.
Dacă ești aici, nu ești greșit. E doar începutul.
Dar adevărata libertate vine când începi să simți că imaginea nu te mai hrănește.
Când simți o crăpătură între ceea ce arăți și ceea ce trăiești.
Și în acea fisură începe călătoria.
Etapa 2: “Nothing is only what it appears to be.” („Nimic nu este doar ceea ce pare.”)
Cortina începe să se ridice. Ceva din tine simte că imaginea de la suprafață nu spune totul.
Începi să observi că reacțiile tale nu sunt doar „ale tale” — că emoțiile apar din locuri neclare, că poveștile despre cine ești nu se mai potrivesc.
Este o etapă de dislocare subtilă. Începi să înțelegi că tu nu ești doar ceea ce ai învățat să fii. Că nu ești doar copilul „cuminte” sau „rebeliunea” devenită adult.
Că în tine locuiesc mai multe voci. Unele contradictorii. Unele uitate. Unele înfuriate. Unele rănite.
Din punct de vedere psihologic, vorbim aici despre începutul dezidentificării de sinele construit — momentul în care sinele conștient începe să observe existența unor părți interioare autonome.
Este intrarea în ceea ce Richard Schwartz (Internal Family Systems, 1995) definește ca sistemul de „părți” (parts) — subpersonalități care au propriile convingeri, frici, scopuri.
Similar, Roberto Assagioli (1965, Psychosynthesis) vorbea despre aceste subpersonalități ca fiind structuri autonome care pot deveni rigide și te pot bloca, dacă nu sunt conștientizate.
Aici începem să întâlnim „Umbra” (Jung, 1959), partea din noi pe care am fost învățați să o negăm — rușinea, frica, dorințele reprimate, vinovăția, dar și potențialul autentic neexprimat.
Dacă rămânem blocați aici, trăim o perioadă de confuzie, conflict interior și uneori teamă de a merge mai adânc.
Vechea mască nu mai funcționează, dar noul adevăr nu este încă clar.
Poate apărea anxietatea, tulburări ale somnului, dificultăți în relații și o nevoie acută de sens.
Social, această etapă e invizibilă. Oamenii par „bine” la exterior, dar în interior începe o criză identitară. Societățile performative nu oferă modele de a traversa vulnerabilitatea.
Cultural, în colectivism, deconstrucția e văzută ca trădare. În individualism, duce adesea la izolare — lipsind ritualurile colective de susținere (vezi van Gennep, 1909; Campbell, 1949).
Interior, simți că trăiești o viață în care ceva nu se mai potrivește.
Pendulezi între loialitatea față de ceea ce ai fost și dorința de a deveni altceva.
Arhetipal, această etapă este zona Umbrei și a Alchimistului interior.
Umbra cere să fie văzută. Alchimistul transformă haosul în sens — dar nu încă în formă (Jung, 1959; Edinger, 1972).
Dacă ești aici, învață să stai în întrebare.
Să observi. Să asculți.
Claritatea vine nu din fugă — ci din rămânerea lucidă.
Etapa 3: “Here, everything is as it should be.” („Aici, totul este exact așa cum trebuie să fie.”)
După haosul interior și conflictul dintre imagine și esență, apare o liniște nouă.
Nu toate întrebările au răspuns, dar unele încetează să mai doară.
E ca și cum ai face pace cu toate bucățile din tine.
Este etapa integrării — punctul în care toate părțile încep să se recunoască între ele.
Nu mai ești definit(ă) de o singură mască. Dar nici nu îți renegi trecutul.
Psihologic, corespunde cu sinteza sinelui fragmentat (Ferrucci, 1982; Rowan, 1990).
Assagioli vorbea despre cooperarea subpersonalităților coordonate de un centru interior stabil.
Este și momentul în care apare reziliența emoțională: capacitatea de a rămâne conectat cu sinele, chiar în suferință și incertitudine (Kalisch et al., 2015).
Umbra nu mai e conflict — e parte din întreg.
Apari cu asumare. Cu compasiune față de toate versiunile tale.
(Kristin Neff, 2003 — Self-Compassion).
Cultural, integrarea diferă:
În colectivism — reconcilierea cu vocea comunității.
În individualism — redefinirea succesului ca armonie interioară.
Fanny Brewster (2017) ne amintește că integrarea include și asumarea identității colective și a traumei transgeneraționale (Danieli, 1998).
Arhetipal, este etapa Vindecătorului sau Învățătorului interior — cel care a integrat polaritățile și trăiește paradoxul (Neumann, 1954).
Dacă te oprești aici, riști confort spiritual fără acțiune.
Dar adevărata maturitate apare când această înțelepciune e dusă în lume.
Dacă ești aici, onorează-ți drumul.
Dar întreabă-te:
Cum pot trăi mai asumat, mai prezent, mai coerent — nu doar cu mine, ci și cu ceilalți?
Etapa 4: “In the fourth stage, all images disappear, even our own face.” („În a patra etapă, toate imaginile dispar — chiar și propriul nostru chip.”)
Este momentul în care nu mai ai nevoie de oglindă.
Nu pentru că ai fost validat sau „te-ai iluminat” — ci pentru că ai înțeles că nu ești imaginea, ci conștiința care percepe dincolo de ea.
Aici, poveștile se dizolvă.
Nu mai ai nevoie să explici, să demonstrezi, să convingi — nici față de tine, nici față de ceilalți.
E o stare de gol plin — o prezență care pur și simplu… este.
Psihologic, corespunde cu transcenderea ego-ului (Wilber, 2000; Washburn, 1995).
Nu este despre a elimina eul, ci despre a-l depăși ca formă rigidă.
Este o reintegrare în unitate — o conștiință martor, transparentă, universală.
Se produce aici ceea ce Jung numea coniunctio oppositorum — fuziunea contrariilor în starea de Unitate Arhetipală (Jung, 1955, Mysterium Coniunctionis).
Stanislav Grof (1985) descria această stare în experiențele de conștiință extinsă drept reconectare cu o inteligență spirituală universală.
Carl Rogers (1961) o intuia ca „a deveni persoană” — un proces de revenire la sinele autentic, esențial.
Cultural, această etapă este mai prezentă în tradiții contemplative: budism zen, taoism, mistica creștină (Meister Eckhart, Ioan al Crucii), unele forme de sufism.
Însă în tradiția inka, așa cum o redă Villoldo, această dizolvare este o „desprindere de sinele inferior” pentru a accesa sinele luminos, conectat la sursa universală a vieții. Este o reîntoarcere la originea luminii.
În schimb, în cultura occidentală modernă, acest tip de topire identitară nu este încurajat — pentru că se opune performanței, individualismului, narcisismului și controlului.
La nivel interior, poate părea că pierzi tot: vocea, imaginea, narațiunea.
Dar, de fapt, pierzi doar ceea ce a fost construit din conformare, din frică, din nevoia de validare.
Ceea ce se dizolvă este falsul — iar ce rămâne este esențialul.
Pentru că dincolo de mască, îți regăsești o voce autentică, o imagine coerentă cu sinele tău profund, o narațiune care nu mai are nevoie să impresioneze, ci doar să fie trăită.
Și da — câștigi o stare de liniște profundă, de unitate, dar și o ancorare mai clară în ceea ce ești cu adevărat: în aliniere cu tine, cu planul tău divin și cu legile Universului care transced ego-ul.
Arhetipal, este spațiul Înțeleptului sau al Zeului Interior — nu ca entitate supranaturală, ci ca simbol al conștiinței care transcende dualitatea (Jung, 1959; Campbell, 1949).
Dacă ai atins acest spațiu, onorează-l.
Este locul din care nu se nasc răspunsuri, ci tăcerea care le cuprinde pe toate.
În loc de final — un spațiu de reflecție
Această călătorie prin straturile sinelui nu este liniară. Nu e o scară, ci o spirală. O pulsație vie între uitare și reamintire. Între mască și esență. Între ceea ce credeam că suntem și ceea ce am fost dintotdeauna.
Trecem prin aceste etape din nou și din nou — nu pentru că am eșuat, ci pentru că fiecare revenire e o coborâre mai adâncă. Mai aproape de adevăr. Mai aproape de acel nucleu divin care ne cheamă acasă.
În psihologia integrativă, acest proces de deconstrucție și reconstruire este sacru: o aliniere cu sinele autentic și cu planul superior al devenirii noastre.
Este o muncă de suflet. O curățare. O tăcere. O reîntoarcere.
Și poate, de aceea, simt în mine ecoul simbolurilor cosmice ale culturii maya — acolo unde timpul nu este o linie, ci un dans sacru.
Un ritm ciclic. O reamintire. Un loc fără nume, dar plin de sens.
În înțelepciunea mayașă, divinitatea nu este separată — ea este în orice: în piatră, în apă, în aer, în animale, în oameni, în cosmos.
Noi nu putem exista fără acest întreg. Dar întregul poate exista fără noi.
De aceea timpul devine sacru. De aceea devenirea este o spirală. Pentru că nu ne întoarcem doar la noi, ci la Tot. La acel „UNU” fără chip, dar cu toate chipurile.
Nu un Dumnezeu personal, ci o conștiință universală — tăcută, vie, cuprinzătoare.
Un spațiu în care sufletele nu se pierd, ci se regăsesc.
Invitație la reflecție
Nu e nevoie să știi în ce etapă ești.
Doar întreabă-te:
Ce din mine mai cere să fie dezvățat?
Ce versiune de sine mai are nevoie să fie onorată — și eliberată?
Ce parte din mine e gata să tacă… ca să aud Adevărul?
Rămâi cu întrebarea.
Pentru că uneori, întrebarea e poarta.
Iar tăcerea… e cheia.
Un gând bun,
Alina
