19 noiembrie 1946 – schimbarea politicii românești acum 75 de ani

19 noiembrie 1946 este data la care alegerile din România se desfășurau sub supravegherea sovieticilor și a comuniștilor români. Guvernul Groza instalat la 6 martie 1945 începuse să controleze totul.

Regele Mihai I intrase în grevă regală, refuzând să ia parte la festivitățile dedicate zilei de 23 august 1945. Astfel, el nu semnase decretele Guvernului în perioada 21 august 1945-7 ianuarie 1946.

19 noiembrie 1946: BPD pe locul I

La 19 noiembrie 1946, rezultatele i-au dat câștigători pe comuniști, care creaseră Blocul Partidelor Democratice. Acest bloc a câștigat 348 mandate. PNȚ-Maniu a primit 32 mandate iar PNL doar 3. Din BPD, făcea parte și Frontul Plugarilor, condus de premierul Petru Groza. Mai făceau parte PSD, liberalii lui Gheorghe Tătărescu și țărăniștii lui Anton Alexandrescu, alături de Uniunea Patrioților.

19 noiembrie 1946: diplomații străini vorbesc de falsificare

Diplomații străini și adepții partidelor istorice au spus că alegerile au fost falsificate. Chiar dacă nu pot fi contraziși în totalitate, mai este o problemă legată de context. Comuniștii aveau de partea lor mai mulți oameni decât preconizau partidele istorice. Asta fiindcă reușiseră să apropie un electorat care gravita mai mult spre PNȚ  condus de Iuliu Maniu. PNL și PNȚ erau scindate. Nimeni nu spune că nu s-au făcut falsuri. Dar chiar în eventualitatea unor alegeri corecte, partidele istorice nu puteau avea un scor mare, așa cum s-a spus.

În 19 noiembrie 1946, votul a fost universal. Așadar, putea vota oricine, iar cei care nu votaseră până atunci, clar nu puteau să îi voteze pe cei care îi privaseră de acest drept.

Au pierdut partidele istorice

Reforma agrară din 1945 crescuse numărul țăranilor cu pământ. Era de ajuns să vină activiștii să spună că li se poate lua pământul dacă votul nu era dat către BPD și semnul electoral al „Soarelui”. Nu era o practică onestă nici corectă, dar și azi, la 32 de ani de la Revoluție, se practică șantajarea electoratului aservit mai ales de către PSD.

Așadar, țăranii (cu excepția celor fruntași și mijlocași considerați apoi chiaburi, dar ei nu erau mai mulți decât țăranii fără pământ sau cu foarte puțin pământ) în mod clar nu mai votau cu liberalii sau țărăniștii.

Muncitorii nu aveau nici ei motive să se topească de dorul patronilor care prin 1929 sau 1933 ceruseră Armatei și Jandarmeriei să tragă în muncitori. Armata sovietică era în România, deci, țărăniștii și liberalii nu puteau să își facă propria lor campanie. Mai fuseseră și anumite acțiuni violente făcute de adepții lui Iuliu Maniu.Propaganda comunistă amesteca „maniștii” cu „legionarii” considerați fasciști, deci mulți oameni se distanțau de partidele istorice.

Să nu uităm că se mai petrecuse ceva. În august 1945, Nicolae Petrașcu, șeful legionarilor rămași în țară și Ana Pauker au încheiat un pact de neagresiune, care va rămâne în vigoare până în mai 1948. Legionarii care nu fuseseră vinovați de crime puteau intra chiar în rândurile comuniștilor. La fel o puteau face și cei care depuneau armele. Să nu uităm că în Corpul Muncitoresc Legionar creat în 1936, intraseră mulți comuniști nedeclarați. Ei practic puteau acționa mai ușor sub acoperirea legală, iar Moscova nu putea să nu fructifice prilejul.

Cum legionarii nu prea agreau PNL și PNȚ pentru tratamentele aplicate în anii interbelici și pentru non-combatul față de reprimarea Mișcării de către Antonescu ăn ianuarie 1941, era clar că unele voturi de la legionari puteau merge spre BPD.

Din 1948, legionarii din țară neutralizați au fost arestați și mulți eliberați abia în 1964. Mulți dintre ei au sfârșit în pușcăriile noului regim. Dar, repet, 1946 nu era 1948, iar mulți legionari au crezut că intrând în partidul comuniștilor puteau acționa la momentul potrivit.

Dacă serviciile britanice nu ar fi fost penetrate de sovietici prin spionul Kim Philby, anglo-americanii ar fi putut fi mai eficienți în instruirea și ajutarea forțelor rezistenței anticomuniste. Dar cum sovieticii erau informați exact când plecau legionarii din Vest, unde urmau a fi parașutați și unde erau cuiburile de rezistență în România, clar strategoa a fost abandonată. Iar Kim Philby a avut grijă să îi informeze pe sovietici că Iuliu Maniu era agentul britanic „Mr. Tom”. Așadar, înscenarea de la Tămădu nu a fost decât strategia comuniștilor de a-l prinde în flagrant pe Maniu care voia să fugă în Vest. Iar bătrânul Maniu a căzut ăn capcana întinsă de Securitatea lui Nicholschi.

Deci teza falsului nu poate justifica singură victoria comuniștilor și aliaților lor. Să nu uităm că în Cehoslovacia, după 1945, la primele alegeri la care participau, comuniștii au obținut în martie 1946, 38 % din sufragii. Alegerile de la Praga au fost considerate cele mai corecte posibil la acea dată din statele care intraseră în sfera sovietică. Iar societatea cehoslovacă nu era atât de antagonizată ca societatea românească. Ocupația nazistă produsese cumva o distanțare față de democrație care în 1938 eșuase în Cehoslovacia.

Chiar dacă era o victorie strânsă, în 19 noiembrie 1946, în condiții de alegeri corecte (ceea ce nu s-a întâmplat, asta e clar), partidele istorice nu puteau câștiga nici detașat nici la mică distanță.

Evident, istoria nu poate fi contrafactuală, comuniștii au câștigat alegerile iar regele Mihai le-a recunoscut prin Mesajul Tronului de la 1 decembrie 1946. Peste un an, regele Mihai abdica împins de la spate de comuniști. Era 30 decembrie 1947.

Ce s-a petrecut în 19 noiembrie 1946 a fost anulat 43 de ani mai târziu, prin Revoluția din Decembrie 1989.

Lasă un comentariu