2 iulie 1504 – moartea lui Ștefan cel Mare

la 2 iulie 1504, după 47 de ani de domnie, cea mai lungă din istoria românilor, întrecută numai de Burebista și de Carol I al României, Ștefan cel Mare, domn al Moldovei, nepot al lui Alexandru cel Bun murea.

Dobândise o rană la asediul Chiliei pe la 1465 și ea nu se vindecase. Fie dobândise o gută pe care a dus-o pe picioare toată domnia fie avea cancer, cert este că Ștefan cel Mare a încetat să mai plece în campanii în 1502, după cucerirea Pocuției, când o căzătură de pe cal i-a umflat piciorul bolnav.

A fost creditat cu peste 31 de victorii în diverse bătălii cu turcii, tătarii, maghiarii, polonii. A lăsat la moartea sa o Moldovă neatârnată, autonomă, acceptând la final plata tributului către turci. I-au succedat fiul Său, Bogdan III, nepotul lui Ștefan II (Ștefăniță) și fiul său nelegitim Petru Rareș, care de departe a fost cel mai destoinic fiind cumva un precursor al lui Mihai Viteazul.

Grigore Ureche spunea: ”Iară pre Ştefan vodă l-au îngropat ţara cu multă jale şi plângere în mănăstire în Putna care, era zidită de dânsul. Atâta jale era, de plângea toţi ca după un părinte al său, că cunoştiia toţi că s-au scăpatu de mult bine şi de multă apărătură. Ce după moartea lui, până astăzi îi zicu sveti Ştefan vodă, nu pentru sufletu, ce este în mâna lui Dumnezeu, că el încă au fostu om cu păcate, ci pentru lucrurile lui cele vitejeşti, carile niminea din domni, nici mai nainte, nici după aceia l-au ajunsu. Fost-au mai nainte de moartea lui Ştefan vodă într-acelaşi anu iarnă grea şi geroasă, câtu n-au fostu aşa nici odinioară, şi decii preste vară au fostu ploi grele şi povoaie de ape şi multă înecare de apă s-au făcut. Au domnitu Ştefan vodă 47 de ani şi 2 luni şi trei săptămâni şi au făcut 44 de mănăstiri şi însuşi ţiitoriu preste toată ţara”

Nicolae Iorga spunea: „În ziua de 2 iulie 1504 Ştefan – vodă cel Mare se stingea de o moarte blândă la Suceava, în desăvârşita pace măreaţă ce se boltea asupra întregei ţări pe stâlpii puternici ai biruinţelor sale. Pentru cea din urmă oară porţile cetăţii se deschideau înaintea acelui ce luptase bărbăteşte cea mai grea din luptele sale. Boierii călări, în haine de urşinic şi aur, unii bătrâni ca şi stăpânul adormit, ceilalţi în toată puterea vârstei sau în avântul încrezător al tinereţelor, înconjurau sicriul înfăşurat în scumpe stofe. Suliţile ostaşilor se ridicau drepte în văzduhul limpede, zâmbitor al zilei de vară. Alaiul străbătea holdele grele de bogăţie, în drumul spre Mănăstirea Putnei!”

Lasă un comentariu