Încă de mică, m-am comparat cu orice altă fată care era ce eu nu puteam fi. Fie era mai înaltă, cu părul mai lung, tenul curat, zâmbetul perfect, ș.a.m.d.
Țin minte că aveam fixată în minte ideea că nu o să reușesc să am, vreodată, o relație, pentru că mă uitam în oglindă și eu nu semănam cu ele. Eram exact opusul lor. Apoi am cunoscut un băiat, apoi altul. Toți mă plăceau, chiar și cu marea de coșuri, chiar și cu dantura strâmbă ori fiind așa de slabă că părea că mâncam doar miercurea și vinerea. Mă plăceau și nu înțelegeam de ce.
Atunci am început să dezvolt sindromul impostorului (autodiagnostic, desigur), atunci am început să mă autosabotez.
Timp de cinci ani mi-am sabotat fiecare relație care părea să aibă potențial spre ceva de lungă durată, pentru că am considerat că nu sunt destul de bună să îi păstrez în viața mea pe termen lung. Am considerat că la un moment dat vor pleca și că o să sufăr, așa că soluția cea mai bună era să închei eu înaintea lor.
În schimb, am tras de fiecare relație care nu îmi făcea bine. Cele în care mă simțeam nefericită, ironic sau nu, mă făceau să mă simt bine. Simțeam că fiind oricum nemulțumită, mai rău de atât nu avea ce să se întâmple. Din păcate, acest lucru a distrus cumva toată încrederea mea în mine, în primul rând, dar și în ideea de relație.
Toate acestea au pornit din simplul fapt că nu m-am iubit destul cât să înțeleg ce înseamnă, de fapt, frumusețea. Pentru că am crescut neștiind ce este important în viață, după ce criterii ar trebui să mă ghidez, și, totodată, după ce criterii ar trebui să recunosc ce este bine pentru mine și pentru sănătatea mea emoțională.
Acum, la douăzeci și cinci de ani, am realizat că mereu mi-a fost teamă să spun ce gândesc cu adevărat, pentru că am trăit crezând că părerea mea ar putea isca un conflict. Autoeducarea este importantă și poate chiar necesară în ceea ce privește propria persoană și cum să recunoaștem rănile pe care le avem.
Spunea cineva la un moment dat, faptul că inteligența emoțională și cum se ne iubim pe noi, ar trebui predată în școli.
Mă întreb uneori, dacă aș fi avut parte de educație în acest sens, nu doar cum să calculez logaritmul bază 8 din 2 (ceea ce nici în ziua de azi nu știu, să fiu sinceră), poate altfel ar fi stat lucrurile. Poate acum aș fi avut o relație sănătoasă și nu aș fi stat la 25 de ani să îmi vindec copilul interior și să analizez ce răni mi se mai activează când încerc să vorbesc cu cineva.
Educația emoțională ar trebui să facă parte din programa școlară și nu doar pentru că ar contribui în vindecarea multor răni, pe care părinții le creează fără ca măcar să conștientizeze acest lucru, ci pentru că în școală începem să ne dezvoltăm ca ființe și indivizi ai societății.
Imaginați-vă doi copii, ambii în aceeași clasă, poate chiar colegi de bancă. Unul dintre ei are un părinte care lucrează ca terapeut pentru copiii cu nevoie speciale. Prin urmare acest părinte știe cum să aibă grijă de sănătatea emoțională a propriului copil.
Părinții celuilalt copil vin dintr-un mediu ceva mai diferit, prin urmare nu au nicio idee despre ce este inteligența emoțională, iar modul în care au fost chiar ei crescuți a lăsat urme adânci și asupra lor.
Cei doi copii învață la fel de bine, au aceleași note, însă diferența de inteligență emoțională dintre ei este considerabilă. Cum se va observa acest lucru?
Primul copil, cel care a avut parte de educație emoțională a învățat să aibă încredere în propriile forțe, așa că a fost mereu susținut și nu s-a temut niciodată de eșec. Azi lucrează într-un domeniu care îi place și pentru care a muncit mult. A avut puterea să lupte până la capăt pentru că i s-a spus de mic ,,se poate, trebuie doar să încerci”.
Al doilea copil a crescut neștiind ce este încrederea în sine. I-a fost teamă de tot ce era nou, așa că nici nu a încercat. Azi își urăște locul de muncă și visează la ,,ce-ar fi fost dacă”.
Desigur, nu toate cazurile sunt așa. Sunt copii care nu au avut parte de educație emoțională și totuși au reușit. Însă, trebuie să înțelegem cât de importantă este dezvoltarea emoțională încă din școală. Emoțiile sunt la fel de importante ca matematica sau istoria.
Sufletul trebuie educat în aceeași măsura ca și creierul, altfel la maturitate ajung să se contrazică.
Autor: Cătălina Răduță
