De ce au eșuat negocierile NATO-RUSIA?

Din 1997, sunt 25 de ani de când a început extinderea NATO spre Est. Federația Rusă se afla atunci sub conducerea lui Boris Elțin în situația dependenței masive de fondurile americane, dependență începută după 1989, când Mihai Gorbaciov, ultimul lider al URSS acceptase dărâmarea Zidului Berlinului. Americanii pompaseră în muribuna economie sovietică 1 miliard de dolari.

Din 31 decembrie 1999, Boris Elțin l-a lăsat în locul său pe Vladimir Putin. Cei doi politicieni făceau parte din generații diferite.

Vladimir Putin declarase că a plâns la prăbușirea URSS dar că nu ardea de nerăbdare să o reclădească. Asta nu însemna că abandonase ideea. Federația Rusă a acceptat extinderile NATO spre Est, însă în 2008, la Summitul NATO de la București, Vladimir Putin a arătat că nimic niciodată în lume nu se va decide fără Rusia.

Acum, în 2022, când URSS ar fi împlinit un secol, situația nu mai este la fel ca în 1997, când s-ar fi aniversat 80 de ani de la Revoluția din Octombrie 1917.

Federația Rusă gestionează cu succes sistemul enclavelor moștenit de la URSS. Practic, Ucraina ar vrea ca după 1917, un drum spre Vest, numai că Rusia nu este de acord.

Încercarea de schimbare din Kazahstan, oprită și prin intervenția rusă arată cumva că pentru Federația Rusă, cedările din Malta sunt istorie. Cum Bismarck spunea, „nu voi merge la Canossa”, aluzie la episodul în care Frederic Barbarossa se pocăia în fața Papei, nici Putin nu pare să mai vrea „un drum în Malta”. Recentele negocieri ruso-americane de la Geneva s-au încheiat cu  recunoașterea statu-quo-ului.

Rusia întreține criza din Ucraina, a gestionat criza din Kazahstan, în timp ce americanii s-au cam întors cu coada între picioare din Afghanistan. Asta pentru că au confundat Afghanistanul cu România de după Nicolae Ceaușescu. Nu o spun eu, le-a spus-o Henry Kissinger, unul din greii supraviețuitori ai Războiului Rece.

Rusia nu vrea extinderea NATO spre Georgia și Ucraina sau spre Republica Moldova. Nici UE, dependentă de gazul rusesc nu vrea să apropie Republica Moldova. Transnistria este acolo o problemă nerezolvată, care nu se va rezolva curând. Belarus încercase să amenințe UE cu trimiterea de refugiați, prin coridorul Suwalki, ceea ce arată că UE și NATO sunt vulnerabile la Marea Baltică.

Așadar, era normal ca negocierile americano-ruse de la Geneva să fie un eșec. Nicio forță nu are atâtea atuuri să o contraatace decisiv pe cealaltă.

Nici Federația Rusă nu vrea să atace prima, nici americanii să pună piciorul în prag.

Criza pandemică a amânat doar criza migranților din Siria, pentru care UE nu a avut niciodată mijloace eficiente de soluționare. Acum se poartă discuții dacă UE să acționeze ca un organism unic în cadrul NATO sau să-și facă propria sa armată.

Brexit a rămas un precedent periculos pentru edificiul european. Ne apropiem de aniversarea a 15 ani de la Tratatul de la Lisabona, un tratat care a dorit să rezolve o chestiune constituțională pentru UE.

În 2022, se aniversează două decenii de la summit-ul de la Praga, când România a fost invitată alături de alte state să adere la NATO.

Federația Rusă din 2022 nu mai este Federația Rusă din 2002. Nici SUA nu mai sunt pe pozițiile din 2002 când aveau acceptul unanim al Vestului în campania contra terorismului declanaștă după atacurile din 11 septembrie 2001.

Să nu uităm că intervenția Federației Ruse în Siria a dus la înfrângerea Statului Islamic, Occidentul trebuind să accepte rămânerea regimului Assad la Damasc.

Așadar, nici Moscova nici Wahsington nu așteptau minuni la Geneva. A fost o încercare de tatonare, de studiere reciprocă.  Cumva cele două forțe sunt obișnuite una cu cealaltă. Un dușman pe care îl cunoști este mai comod decât unul pe care nu îl cunoști, pare să fie logica lui Joe Biden și a lui Vladimir Putin. Cuba, Coreea de Nord, Venezuela rămân puncte fierbinți pe harta lumii. China, India se ridică. Taiwan-ul a rămas și el cumva într-un vechi conflict înghețat.

În UE, nu există un acord între statele membre în relația cu Federația Rusă. Germania nu a aprobat North-Stream dintr-un capriciu, este dispusă la concesii către Rusia, oricât de urât s-ar uita Washington-ul sau Paris-ul spre Berlin. Epoca Merkel a apus iar noua majoritate social-democrată, tradițional, privește spre Moscova. Lumea nu mai este cea din 1989. Peste Europa Centrală și de Est, a trecut visul capitalist, au reapărut mișcările de extremă dreaptă, exact ca în perioada interbelică. În Germania de Est (fosta Germanie de Est mai exact), foștii comuniști sunt conducători locali detașați.

UE de azi nu mai este nici Europa de la Maastricht, nici măcar Europa de la Lisabona.

Din  1954, încoace, UE nu a reușit să își facă propria armată. Atunci, s-au opus francezii, din cauza pericolului reînarmării Germaniei. Nu era comod ca francezii să fie comandați în Comunitatea Europeană de un ofițer ca Gunther Heinz Guderian, general NATO, fiul celebrului părinte al „blitzkrieg” care în vara anului 1940 a intrat în apărarea franceză precum cuțitul în brânza Rochefort (Heinz Guderian).

Cu siguranță, multe state europene văd și azi în armata UE o armă în mâna Germaniei. Evident, propaganda de la Kremlin are grijă să sărbătorească fastuos victoria contra nazismului, care în Vest, după 1945, s-a uitat cam de mult.

Este clar că la 32 de ani de la încheierea teoretică a „Războiului Rece”, actorii principali sunt cam aceiași, dar cu roluri schimbate: SUA la un apogeu, iar Federația Rusă într-o ușoară ascensiune după episodul din Kazahstan și după anexarea Crimeii. Să nu mai amintesc episoadele din Georgia și Cecenia.

Lasă un comentariu