Frica și Furia: Ce ne spun alegerile despre cine suntem cu adevărat
Alegerile recente nu au fost doar un exercițiu democratic. Au fost, pentru mulți dintre noi, o experiență emoțională intensă. S-a vorbit despre multe: infrastructură, direcția pro-EU sau pro-Rusia, despre război, despre credință, despre apartenență sau dezbinare – dar în realitate, dincolo de ideologii, cuvinte sau concepte mărețe, s-a simțit ceva mai profund: lupta dintre două emoții arhetipale – frica și furia.
Pentru mine, a fost prima dată în 27 de ani de când am drept de vot când am simțit că trebuie să-mi fac publică poziția. Nu din loialitate politică. Nu dintr-un impuls ideologic. Ci dintr-o frică viscerală, aproape corporală – frica de a nu pierde libertatea, de a nu regresa într-un întuneric pe care generația mea încă îl poartă în memorie, chiar dacă unii dintre noi l-au trăit doar prin poveștile părinților și bunicilor. Nu am vorbit niciodată public despre politică sau religie. Nu pentru că mi-a fost teamă de comentarii, ci pentru că nu voiam să alimentez dezbinarea.
Dar de data aceasta, nedreptatea era în aer și riscul era mai real decât oricând, așa că am simțit că trebuie să intervin. Am exprimat opinii, am îndemnat la vot, am vorbit despre ce riscăm să „câștigăm” dacă alegem ura, violența și abuzul ca formă de leadership – dar totul într-o formă decentă, conținută, asumată. Această frică m-a făcut să au un discurs public articulat. Să-mi afirm valorile. Am căutat însă să răspund, calm și argumentat, atunci când spațiul online a devenit un câmp de luptă între jigniri și umilințe. Și nu am fost singură: am văzut mii de oameni care, asemenea mie, și-au activat luciditatea și demnitatea în fața unei posibile pierderi de sens, de direcție, de viitor.
În acest articol, nu vreau să comentez alegerile politice în sine. Ci să înțeleg – cu instrumentele psihologiei, neuroștiinței și cunoașterii sociale – ce ne-a determinat să simțim, să alegem și să ne polarizăm. Frica și furia nu sunt bune sau rele. Sunt emoții umane fundamentale. Însă felul în care le gestionăm – individual și colectiv – face diferența între progres și regres, între echilibru și haos.
Voi explora mai jos cum funcționează aceste emoții în mintea și corpul nostru, cum se transmit prin generații, cum se exprimă în comportamentele electorale și cum se reflectă în liderii pe care îi alegem. Pentru că, în fond, alegerile sunt despre noi – nu doar despre candidați. Și despre cine devenim, ca popor, atunci când alegem. Și poate, înțelegând mai bine mecanismele inconștiente care ne polarizează și ne conduc, reușim să conștientizăm, să vindecăm și să nu mai repetăm istoria – de cele mai multe ori, una nefastă în cazul României.
I. Frică vs. Furie: ce spune neuroștiința
Frica și furia sunt două dintre cele mai vechi și mai puternice emoții umane. Ele sunt înrădăcinate în arhitectura noastră neurologică și afectivă, și acționează adesea înainte ca mintea rațională să apuce să intervină.
Cum funcționează frica ?
Frica este emoția supraviețuirii. Când creierul nostru percepe un pericol, amigdala se activează aproape instantaneu, declanșând reacția de tip „fight or flight”. De cele mai multe ori, frica determină „flight” – adică retragerea, căutarea unui spațiu sigur, evitarea conflictului. Este procesată predominant în zonele subcorticale și este asociată, la nivel EEG, cu frecvențele joase Theta și Delta – cele care corespund visării, memoriei profunde, subconștientului.
Răspunsul de tip „flight” este generat de percepția unui pericol incontrolabil, care provoacă retragere, prudență, evitare. Este guvernat de activarea amigdalei și a axei HPA (hipotalamus – hipofiză – suprarenală), cu eliberare de cortizol.
Cum funcționează furia ?
Furia, în schimb, este o emoție de tip „fight”. Când percepem o nedreptate, o limitare sau o ofensă, se activează hipotalamusul, cortexul prefrontal și alte regiuni asociate cu lupta, opoziția și acțiunea. La nivel EEG, este asociată cu undele rapide – Beta (vigilență, reactivitate) și uneori Gamma (în special în furia ideologică, justificată intern prin „luptă pentru adevăr”).
Răspunsul „fight” este declanșat de percepția unui obstacol nedrept sau a unei amenințări directe, care stimulează reacția agresivă, impulsul de opoziție. Este asociat cu adrenalina, activarea cortexului prefrontal și reacții de apărare a identității.
În contextul alegerilor, cele două emoții s-au reflectat în comportamente colective vizibile. Alegerile nu au fost doar o expresie de opinie, ci un teren de exprimare a unor reflexe arhaice: retragere sau confruntare. Aceste răspunsuri – flight și fight – sunt adânc înrădăcinate în structura noastră biologică și psihologică și sunt activate de percepția unui pericol, real sau simbolic. În contexte tensionate cum sunt alegerile, ele se exprimă în moduri colective.
Aceste comportamente se reactivează masiv în momente de criză politică sau identitară.
- Votanții mobilizați de frică au ales evitarea conflictului, dar nu pasivitatea. Evitarea a fost direcționată către evitarea confruntării distructive, nu către fugă de realitate. Acești oameni au rămas ancorați în discernământ și gândire critică. Au devenit vocali în mod civilizat, apelând la valori, informare și raționament. Nu s-au retras în tăcere, ci au ales o formă lucidă de acțiune fără ură.
- În flight, votanții au avut expresii comportamentale, care au însemnat:
- Căutare de informație validă, argumente, apeluri la valori și la discernământ
- Vot defensiv, de protecție: „votăm ca să nu se întâmple ceva rău”
- Tăcere activă: refuzul de a intra în conflicte violente, dar delimitări clare în social media
- Participare emoțională matură: exprimare a fricii, dar fără ură. Postări personale despre valori, apeluri la responsabilitate
- Exemplu: votanții lui Nicușor Dan care, deși nu aveau un candidat carismatic, l-au susținut dintr-o nevoie de echilibru și continuitate. Frica i-a mobilizat, dar fără violență – ci prin alegere lucidă.
- Votanții mobilizați de furie au reacționat exploziv, cu atacuri verbale, acuze, polarizare și proteste teatrale. Reacțiile au fost în acord cu mecanismele furiei: apărare, confruntare, luptă – uneori chiar în absența unui pericol imediat, dar perceput intern ca o amenințare identitară.
- Dacă ne raportăm la fight, expresiile comportamentale în tabăra furiei au însemnat:
- Confruntare directă, protest, atac verbal, polarizare identitară.
- Vot reactiv, anti-sistem: „să-i dăm jos pe toți”, „votăm împotriva lor”.
- Exagerare și distorsionare: proclamarea victoriei în ciuda evidenței, insulte adresate adversarilor, apel la dogme („cine nu e cu noi e împotriva lui Dumnezeu”).
- Crearea unui dușman vag: „EI” (străinii, UE, elitele), proiecție a traumei colective.
- Exemplu: votanții lui George Simion, care, chiar și după rezultate, s-au identificat cu liderul ca simbol de luptă. Răspunsul de tip „fight” a fost menținut și alimentat în spațiul online – uneori prin radicalizare.
Aceste manifestări sunt congruente cu modul în care frica și furia se învață și se normalizează în familie. Unii învață să-și exprime anxietatea prin raționament și dialog, alții – să o transforme în atac, fiindcă acesta a fost singurul mod de a se simți văzuți. Iar în vot, aceste diferențe devin vizibile.
De reținut ar fi că niciunul dintre răspunsuri nu este „greșit” în sine. Ele sunt forme de adaptare. Dar diferența constă în conștiență și direcție. Răspunsul de tip „flight” s-a canalizat prin discernământ și protejarea valorilor. Răspunsul de tip „fight” s-a canalizat prin negare, conflict și proiectare.
Această diferență de exprimare reflectă nu doar mecanisme de apărare, ci și tipare de atașament învățate timpuriu, care devin, în crize, tipare colective. Potrivit teoriei atașamentului (John Bowlby, Mary Ainsworth), modul în care copilul percepe și internalizează siguranța oferită de îngrijitorii săi se reflectă în toată viața adultă și influențează felul în care gestionăm frica, furia, autoritatea și relațiile de putere.
Frica este un răspuns visceral, înnăscut, ca răspuns la nevoia primară de supraviețuire
- Un copil crescut într-un mediu instabil sau imprevizibil dezvoltă hiper vigilență la schimbare și o teamă inconștientă de abandon. Această sensibilitate poate fi declanșată în viața adultă de orice pierdere simbolică de siguranță – cum este ideea de „ieșire din Europa” sau „întoarcere în comunism”.
- Cei ghidați de frică pot fi ancorați într-un stil de atașament evitant-anxios funcțional. Ei au învățat, probabil, într-un mediu în care exprimarea emoțională era descurajată sau considerată periculoasă, să caute siguranța prin control intern, evitare de conflict și supra conștientizare.
- În fața haosului, reacționează prin apel la reguli, discernământ și protejarea ordinii. În viața adultă, acești oameni sunt cei care pot părea reținuți, dar în momente-cheie devin clar ancorați în principii și acțiuni echilibrate. Ei activează adultul interior – figura interioară de protecție și luciditate.
Furia este răspunsul învățat al copilului care a fost expus la agresivitate sau la lipsa controlului mai ales în copilăria timpurie.
- Cei ghidați de furie pot exprima un atașament dezorganizat, născut din medii familiale în care autoritatea a fost abuzivă, incoerentă sau umilitoare. În astfel de contexte, frica se amestecă cu dorința de apropiere, iar reacția emoțională este intensă și contradictorie. Astfel de votanți caută, inconștient, un „părinte puternic” care să le garanteze protecția prin forță. De aici atracția față de lideri autoritari sau violenți verbal – care promit siguranță, dar reproduc tiparul agresorului.
- Mulți oameni au crescut cu părinți sau figuri autoritare hipercritice, punitive, instabile emoțional sau agresive. Pentru a supraviețui psihologic, copilul se identifică cu agresorul. Astfel, în viața adultă: „Mai bine fiu eu agresivul, decât să fiu cel vulnerabil.” Furia devine scutul egoului care se simte altfel neputincios.
- Furia, în special în registrul politic al suveranismului, poate fi înțeleasă psihologic ca internalizarea unui model relațional agresiv. Suveranismul și superioritatea morală maschează adesea o stare de rușine sau inferioritate internalizată, încă din copilărie. Pentru unii, furia este o formă de:
- control asupra haosului emoțional
- respingere a vulnerabilității
- proiecție a propriei frici asupra „celuilalt” (Europa, elite, progresiști etc.)
- Dacă vrem să analizam puțin mai profund și motivul pentru care candidatul extremist este servil față de zona rusofilă putem justifica astfel: Supunere față de o autoritate mai puternică, în unele cazuri, furia colectivă se combină cu o formă inconștientă de servitute față de un „agresor mai mare” – așa cum este percepută simbolic o putere externă dominantă. Psihologic, acest mecanism poate fi explicat prin modelul „identificării cu agresorul dominant” (Anna Freud) și prin teoria traumei relaționale (Herman, 1992). Copilul care nu se poate opune abuzului din partea unei figuri puternice dezvoltă strategii de loialitate și supunere pentru a nu fi rănit. Astfel, în plan politic, un lider poate adopta o atitudine agresivă intern – dar servilă extern, față de o forță percepută ca invincibilă.
- Este aceeași logică psihologică a ierarhiilor toxice, observabilă și în dinamica bullyingului: individul care nu-și permite să se opună celui mai puternic, își exprimă furia dominând pe alții mai slabi. Loialitatea față de puterea agresivă devine o formă de supraviețuire simbolică.
Daniel Siegel și Allan Schore completează perspectiva spunând că, în absența unui atașament sigur, cortexul prefrontal (care reglează răspunsul emoțional) este mai puțin eficient. Astfel, furia devine limbajul principal în raport cu lumea. În plan colectiv, furia neregulată este simptomul unui popor care nu a avut, generațional, un model de autoritate sănătos.
📊 Tabel comparativ – Frică vs. Furia
| Element | Frică | Furia |
| Origine | Atașament nesigur, traumă timpurie | Identificare cu agresorul, lipsă de control |
| Nivel neurologic | Subconștient (amigdală, hipocamp) | Sistem limbic + cortex prefrontal |
| Frecvență EEG | Delta, Theta | Beta, uneori Gamma |
| Tip de vot mobilizat | Vot de conservare, vot-pază | Vot reactiv, vot-răspuns |
| Discurs dominant | „Să nu pierdem ceea ce avem” | „Să luăm înapoi ce ni s-a luat” |
| Răspuns la leadership | Lider calm = securizare | Lider puternic/agresiv = protecție prin forță |
| Stil de atașament colectiv | Evitant-anxios funcțional – caută echilibru și valori | Dezorganizat – caută protecție prin forță, în fața unei traume nerezolvate |
| Comportament față de autoritate | Caută coerență, autonomie, reguli clare | Supunere față de autoritatea percepută ca „mai puternică” + dominare spre „mai slab” |
II. Trauma transgenerațională: ce preluăm din familie
Există o rană colectivă care nu se vede cu ochiul liber, dar care ne modelează emoțiile, reacțiile și chiar deciziile – inclusiv în cabina de vot. Trauma transgenerațională este acea moștenire nevăzută pe care o purtăm fără să știm exact de ce: frica de a vorbi, tendința de a ne retrage, neîncrederea în lideri sau, dimpotrivă, atracția față de cei agresivi. Aceste reacții nu apar din neant. Sunt fire care coboară adânc în istoria familiilor noastre și în felul în care au învățat să supraviețuiască.
Aceste traume nu se transmit doar prin cuvinte sau amintiri – ci prin atmosferă emoțională, comportamente repetitive și chiar cod genetic epigenetic.
Din punct de vedere Psihologic
- Copiii care cresc cu părinți anxioși, hiperprotectivi sau retrași emoțional învață că lumea este periculoasă, că exprimarea e riscantă
- În multe cazuri, aceste modele nu sunt generate doar de experiențele directe ale copilului, ci reflectă traume nerezolvate transmise de la părinți. Afectivitatea perturbată, hipercontrolul sau lipsa de reglare emoțională pot fi „moștenite” prin interacțiune afectivă încă din perioada prenatală.
- Studii din neuropsihologie prenatală arată că, începând cu luna a șaptea de sarcină, fetusul poate fi influențat de starea emoțională a mamei, iar frica sau furia cronică pot afecta dezvoltarea sistemului nervos central al viitorului copil (Schore, 2003).
- Daniel Siegel arată că, în lipsa unui atașament sigur, cortexul prefrontal al copilului – esențial în reglarea emoțională – se dezvoltă deficitar. Copilul devine mai reactiv, mai anxios sau agresiv.
Atașamentele formate în astfel de medii pot duce, peste generații, la comportamente de evitare sau reactivitate – mecanisme care se activează în situații tensionate colective, precum campaniile electorale polarizante.
Din punct de vedere socio-cultural și trauma colectivă:
- Zicalele sau convingerile populare precum „Capul plecat sabia nu-l taie” sau „Taci din gură, să nu ne audă”, „Taci că te omor” sunt expresii condensate ale unei traume istorice colective, formate prin secole de ocupații străine, teroare politică și lipsă de siguranță în fața autorității.
- Conform studiilor de antropologie socială și memorie colectivă (Paul Connerton, Veena Das), aceste expresii acționează ca ancore culturale – coduri implicite care modelează comportamente inconștiente de evitare, resemnare și obediență.
- Transmise prin limbaj, educație și relații familiale, ele perpetuează reflexe colective de conformism și tăcere – de la școală până în spațiul public.
- În context electoral, acest tip de moștenire se traduce prin voturi pentru „siguranță” în fața schimbării, pentru „ordine” în fața haosului. Nu din alegere rațională, ci din reflex cultural al supraviețuirii.
- În mod complementar, în culturile marcate de autoritarism și instabilitate, furia poate deveni limbajul de legitimare a acțiunii. Studiile despre furia colectivă (James Jasper, 2011) arată că în contexte în care umilința sau frustrarea au fost internalizate de-a lungul generațiilor, furia oferă o formă de reactivare a identității – nu întotdeauna una conștientă, ci impulsionată de istoria afectivă a grupului.
Din punct de vedere și epigenetic transmitere biologică a stresului:
- Cercetările conduse de Rachel Yehuda pe descendenții supraviețuitorilor Holocaustului și ai veteranilor de război au arătat că traumele părinților pot influența expresia genelor copiilor, în special în ceea ce privește răspunsul la stres (ex. FKBP5, axa HPA).
- Aceste modificări epigenetice nu alterează ADN-ul în sine, ci reglează modul în care genele sunt activate sau inhibate în prezența factorilor de stres. Astfel, un copil poate moșteni o hipersensibilitate la stimuli externi, chiar dacă nu a trăit direct trauma inițială.
- În plan comportamental, aceste mecanisme pot contribui la reacții emoționale disproporționate la stimuli declanșatori precum incertitudinea, zgomotul sau retorica autoritară. Frica devine răspuns automat în fața pierderii simbolice, iar furia poate deveni scut în fața neputinței.
- În context politic, această moștenire biologică explică reacții intense în campanii electorale tensionate, unde subconștientul recunoaște patternuri vechi de pericol, chiar dacă pericolul este simbolic.
Alegerile recente au activat masiv aceste moșteniri emoționale. Mulți alegători au simțit o frică profundă – nu doar una rațională sau ideologică, ci viscerală. O frică transmisă prin generații poate din ochii părinților în anii ’80, din vocea tremurată a bunicilor povestind despre Securitate, din gestul reflex de a te cenzura.
Această frică s-a activat în susținătorii liderilor moderați, care, deși nu au exploatat frica în discurs, au atras oameni care au resimțit-o ca pe un mecanism de protecție. Chiar și tineri care nu au cunoscut comunismul în mod direct au resimțit această anxietate prin intermediul poveștilor și atitudinilor preluate din familie – o frică afectivă moștenită, de care nu sunt întotdeauna conștienți.
- Alegătorii lui Nicușor Dan au fost adesea mobilizați de o teamă profundă de întoarcere la un trecut represiv. Chiar dacă liderul nu a folosit frica în campania lui, frica a fost resimțită din plin de susținători – ca un mecanism de protecție colectivă.
- Chiar și pe rețelele sociale, diferențele sunt izbitoare: cei mobilizați de frică scriu cu argumente, exprimă îngrijorare, apel la conștiință.
- Cei crescuți în medii hiperprotective, dar marcate de frică, au reacționat în campanie cu apeluri la liniște, discernământ, vot responsabil, eliminare nonviolentă a toxicității din jur și din cercurile lor, dar fără escaladare către violență și ură.
Pe de altă parte, alegătorii mobilizați de furie pot proveni adesea din familii în care figura autoritară era impulsivă sau abuzivă. Toleranța crescută la agresivitate, învățată în copilărie, se traduce la vârsta adultă prin atracția față de lideri violenți sau dominatori. Confuzia între putere și protecție este un efect clasic al traumei netratate. Liderii calmi pot părea „slabi”, iar cei agresivi – „salvatori”, ce le oferă un sentiment fals de siguranță. Este un transfer psihologic clasic: liderul devine „tatăl care nu se teme de nimeni”. Practic, în cazul alegătorilor lui George Simion, putem identifica o altă moștenire:
- Votanții lui George Simion provin analizând comportamentele din familii în care autoritatea era impusă prin agresivitate și umilire, percepută ca formă de protecție și justiție. Această confuzie între putere și violență este una dintre moștenirile psihologice ale traumei familiale netratate.
- La nivel de discurs public, cei mobilizați de furie înjură, amenință, ironizează, transmit mesaje de ură și își creează comunități bazate pe opoziție și radicalizare identitară.
- Unii își justifică agresivitatea ca formă de patriotism, când de fapt proiectează trauma neprocesată asupra celor care gândesc diferit.
- Cei crescuți în medii conflictuale au răspuns direct, uneori violent verbal, justificând agresivitatea ca fiind necesară: „Doar așa se face ordine”, „Așa trebuie tratați EI”.
Trauma transgenerațională este un strat nevăzut, dar esențial în înțelegerea alegerilor noastre. Nu alegem doar în funcție de rațiune sau program politic – ci și din reflexul format în trecutul nostru emoțional. Uneori, acel trecut nu este trăit personal, ci transmis. Și tocmai de aceea e mai greu de conștientizat.
III. Trauma de neam: rădăcina colectivă
Trauma de neam este acea încărcătură emoțională profundă care se formează nu doar în interiorul familiilor, ci în sânul unei întregi culturi sau națiuni. Este un rezervor de frici, umilințe, furii reprimate și neîncrederi, adunate de-a lungul secolelor și transmise subtil, dar constant, prin limbaj, comportamente colective și reflexe de apărare socială. Nu e nevoie să fi trăit o ocupație, o dictatură sau o înfrângere națională pentru a resimți această traumă – este suficient să aparții unui popor care le-a trăit, fără să le fi procesat și integrat.
Cum se formează trauma de neam
Conceptul de „nevroză colectivă” sau „nevroză etnică” a fost descris în spațiul românesc de Vasile Dem. Zamfirescu în lucrarea sa „Nevroza balcanică”. El arată cum istoria marcată de ocupații, trădări și umilințe repetate a cultivat un fond psihologic colectiv caracterizat de suspiciune, resemnare și hiper emoționalitate reactivă. În paralel, C.G. Jung vorbea despre inconștientul colectiv – acea bază arhetipală comună tuturor membrilor unei culturi – care, atunci când este alimentată de traume neprocesate, influențează deciziile emoționale ale grupului. Gabor Maté completează această perspectivă afirmând că, în lipsa integrării, un popor traumatizat se identifică adesea cu agresorul sau își canalizează durerea asupra unui dușman simbolic. Alexander Mitscherlich, în lucrarea sa despre „incapacitatea de a plânge” (The Inability to Mourn), descrie cum societățile care nu procesează suferința colectivă se radicalizează sau își creează mituri de salvare – un tipar regăsit și în contextul românesc.
Frica colectivă: tăcerea ca mecanism de supraviețuire
Frica de a fi din nou ocupați. Frica de război. Frica de a spune ce gândești. Frica de haos. Aceste temeri nu sunt doar politice – sunt existențiale, și se reactivează mai ales în momente tensionate, cum sunt alegerile decisive.
- În alegerile recente, această frică s-a manifestat în moduri aparent raționale: „să nu pierdem ce avem”, „să nu ne întoarcem în trecut”, „să nu ajungem în afara Europei”.
- Ea a fost resimțită în special de alegătorii lui Nicușor Dan, care, chiar fără ca el să o invoce direct, au simțit nevoia de protecție împotriva unui posibil regres autoritar.
- Mulți au exprimat neliniști somatice: insomnii, agitație, anxietate în ultimele zile de campanie. Votanții mobilizați de frică au reacționat cu luciditate: au căutat să înțeleagă, să se documenteze, să voteze „pentru” ceva – pentru valori, pentru continuitate, pentru apartenență europeană.
Frica nu era despre o persoană – era despre o direcție istorică dezastruoasă care părea posibilă din nou.
Furia colectivă: „răzbunarea” poporului umilit
Pe partea cealaltă, aceeași traumă poate lua forma furiei. Un popor care s-a simțit trădat, umilit, ignorat – în lipsa unui proces real de vindecare – poate transforma această durere în ură proiectată spre „ceilalți”.
- Alegătorii lui George Simion nu s-au mobilizat în jurul unui program, ci în jurul unei răzbunări simbolice: „Să le arătăm noi”, „Să-i dăm jos pe toți”, „Noi suntem România adevărată”.
- Mesajele mesianice (ex: „Votezi împotriva lui Dumnezeu dacă nu ești cu noi”) sunt tipice liderilor care capitalizează furia colectivă reprimată, oferindu-i o țintă vagă dar puternic emoțională – „EI” (elitele, Europa, LGBT, intelectualii, străinii)
- Votanții mobilizați de furie au răspuns cu opoziție, violență verbală, campanii de jigniri și gesturi simbolice de respingere (ex: tăiat pașapoarte după aflarea rezultatelor, huiduieli, proclamarea victoriei în ciuda cifrelor).
Frica i-a dus pe oameni la urne. Furia i-a dus pe alții la marginea discursului democratic – dar tot din același sol traumatizat. Această furie este o descărcare, nu o soluție. Dar ea creează un sentiment de apartenență și de putere iluzorie, foarte seducătoare pentru cei care s-au simțit nevăzuți prea mult timp.
Trauma de neam este rana colectivă pe care încă o purtăm fără să o fi vindecat. Iar alegerile devin spațiul în care ea iese la suprafață – uneori lucid, alteori violent, dar întotdeauna semnificativ.
IV. Liderii ca oglinzi colective: ce ne arată despre noi înșine
Alegerile nu sunt doar despre cine urcă într-o funcție, ci și despre cine urcă simbolic în interiorul nostru. În fiecare campanie, liderii proiectați pe afișe devin ecrane pe care mulțimile își reflectă propriile traume, aspirații, frici și modele de atașament. În psihologie, acest mecanism poartă numele de proiecție – transferul asupra celuilalt a unui conținut interior inconștient, fie el pozitiv (idealizare), fie negativ (demonizare).
Carl Jung definea proiecția ca „actul de a transfera asupra altuia o trăsătură proprie neasumată” iar Erich Fromm, în „Fuga de libertate”, explică nevoia de lideri autoritari prin dorința maselor de a se simți în siguranță, chiar cu prețul pierderii autonomiei. Otto Kernberg, în studiile sale despre narcisism și leadership, arată cum liderii carismatici captează energie colectivă acumulată – fie în sensul integrării, fie al polarizării.
Mai jos redau o mică analiză a celor două tipuri de leadership în care fiecare a oglindit
Nicușor Dan – liderul liniștii proiectate
Nicușor Dan nu a fost liderul carismatic clasic. Fără discursuri patetice, fără atacuri, fără promisiuni grandioase. Dar tocmai această reținere a generat o oglindă calmă în care un segment important al societății s-a putut regăsi:
- Pentru cei care caută stabilitate, coerență, onestitate, el a întruchipat adultul echilibrat care „nu țipă” și „nu minte”, „face tot ceea ce îi stă în putere”
- Pentru cei cu atașamente evitante sau anxioase, el nu a invadat spațiul personal și nu a stimulat frica – a lăsat loc pentru decizie matură.
- A devenit simbolul „nu vrem haos”, “normalul cotidian” – iar votul pentru el a fost unul de securizare colectivă, nu de îndrăgostire politică.
- Cei care au proiectat stabilitate, maturitate și încredere pe figura lui Nicușor Dan au demonstrat un tip de dezvoltare interioară orientată spre autoreglare.
George Simion – liderul furiei proiectate
George Simion nu a propus un program politic coerent, ci un rol: răzbunătorul, bătăiosul, cel care „spune ce trebuie spus” și „luptă cu sistemul”, cel care „nu știe ce să se facă cu noi ceilalți după ce este ales”, cel care se autoproclamă Președinte deși rezultatul era altul.
- Pentru cei care se simt trădați, invizibili, umiliți, el a fost vocea exprimării interzise – iar această identificare a fost profund emoțională.
- A stârnit o formă de fascinație specifică liderilor autoritari descriși de Fromm și Kernberg: puternici, imprevizibili, seducători prin conflict.
- În unele familii și culturi organizaționale unde autoritatea este confundată cu violența, Simion a fost recunoscut ca „lider adevărat” – pentru că oglindea tatăl abuziv dar „puternic”.
- Cei care au proiectat salvarea, furia, agresivitatea pe figura lui George Simion au exprimat răni colective nevindecate, transformate în urgență emoțională.
În mod paradoxal, liderii nu ne schimbă – ci ne arată unde suntem. Alegerile devin astfel nu doar un test politic, ci o hartă a conștiinței colective. Iar ce proiectăm în urna de vot se întoarce la noi sub forma unei realități sociale pe care, de fapt, o co-creăm.
V. Ce am trăit ca experiență colectivă – și ce avem de învățat
Alegerile nu au fost doar o confruntare între două nume, două partide sau două stiluri de campanie. Au fost o experiență emoțională colectivă, în care s-au activat traume vechi, mecanisme primare de adaptare și reflexe de apărare socială.
Mulți dintre noi am simțit, poate pentru prima oară în viață, că miza nu era doar una politică, ci una profund personală: identitatea, siguranța, demnitatea, direcția în care vrem să creștem ca oameni și ca popor. A fost o alegere între frică și furie – nu ca emoții izolate, ci ca atitudini de viață, ca energii colective cu impact profund asupra societății.
Din perspectiva psihologică, experiența electorală recentă a fost un exercițiu de maturizare emoțională colectivă. Ne-a pus în contact cu:
- frici moștenite din copilărie și din istoria noastră recentă;
- tendințe de polarizare și identificare cu agresorul;
- nevoia de protecție și apartenență versus dorința de luptă și descărcare.
A fost, în același timp, o ocazie de autoobservare: Ce alegem când ne e frică? Ce exprimăm când suntem furioși? Ce fel de lideri proiectăm în funcții de putere? Și cum putem duce toate aceste răspunsuri spre vindecare, nu spre repetarea tiparelor dureroase?
Ce putem învăța:
- Că frica poate fi un aliat, dacă o ascultăm cu luciditate și acționăm responsabil.
- Că furia ne poate spune adevăruri importante, dar nu trebuie să-i dăm volanul.
- Că liderii pe care îi susținem vorbesc despre noi – nu doar despre ei.
- Că avem nevoie de spații colective de vindecare, nu doar de urne de vot.
Această experiență electorală ne-a arătat că, de fapt, nu suntem dezbinați „între români” – ci între părți nevindecate din fiecare dintre noi. Și că reconcilierea nu începe cu cealaltă tabără, ci cu partea din noi care încă mai reacționează în moduri automate.
Putem alege, începând de acum, o conștiință civică mai matură. Un spațiu public mai empatic. Un discurs mai nuanțat dar conținător. Și lideri care nu doar ne inspiră, ci ne oglindesc partea cea mai conștientă – nu cea mai rănită.
Acest articol nu este despre a avea dreptate. Nici despre a învinui. Ci despre a înțelege – cum emoțiile noastre, adesea inconștiente, stau la baza deciziilor pe care le luăm, inclusiv atunci când introducem un buletin de vot într-o urnă.
Frica și furia sunt două dintre cele mai vechi reacții umane. Frica nu e rușinoasă. Furia nu e de condamnat. Dar ambele trebuie conștientizate și canalizate. Nu sunt de judecat. Nu sunt slăbiciuni. Sunt răspunsuri la suferință, la haos, la nesiguranță. Dar ele pot deveni periculoase atunci când nu le recunoaștem și le proiectăm asupra celuilalt: politicianul, vecinul, colegul de rețea socială, familia care votează diferit.
Ce alegem să facem de aici înainte – ca indivizi și ca popor – va spune mai multe despre noi decât rezultatele unei singure zile de vot.
În loc de încheiere îmi iau un moment de reflecție
Emoțiile nu trebuie să fie cele care votează. Oamenii din ipostaza de adult responsabil, da. Dar oamenii votează în funcție de emoțiile lor adesea venite din traume individuale, colective și de neam, netratate. Iar o democrație matură presupune alegători conștienți de emoțiile lor.
Iar poate cel mai important pas e acesta: să începem să ne ascultăm. Cu curiozitate, nu cu ură. Cu răbdare, nu cu dispreț. Cu umanitate. Chiar dacă acum suntem complet dezbinați și este o imensă prăpastie între noi, poate dacă înțelegem că dincolo de frică și furie, suntem, încă, împreună reușim să ne vindecăm.
Un gând bun!
Brand & Communication Strategist | Personal Brand Consultant | Integrative Psychotherapy Practitioner | Podcast Host | Transformational Catalyst
